Lansare la Cluj – Danut Jemna, Credinta crestina – joi 25 februarie


Afis lansare Jemna - Cluj

Va invitam cu drag la acest eveniment, in cadrul caruia speram sa avem o dezbatere teologica serioasa, in spiritul intelegerii ecumenice a credintei, care il anima pe autorul cartii, si pe cei care o prezinta.

View original post 49 more words


Recenzie la Jacob H. Friesenhahn, “The Trinity and Theodicy. The Trinitarian Theology of von Balthasar and the Problem of Evil”

The following review was initially published in Themelios 37.1, April 2012.

Jacob H. Friesenhahn. The Trinity and Theodicy. The Trinitarian Theology of von Balthasar and the Problem of Evil. Ashgate New Critical Thinking in Religion, Theology and Biblical Studies Series. Surrey/Burlington: Ashgate, 2011. 197 pp. £47.50/$89.95.



The task that Friesenhahn sets before him is the articulation of a distinctly Christian, Trinitarian theodicy by bringing Hans Urs von Balthasar’s doctrine of the Trinity to bear on the so-called “problem of evil”. Engaging in a theodicy is not a misguided enterprise that entails the subjection of God to human standards of justice, avers Friesenhahn, but a legitimate and necessary pursuit of affirming God’s justice in the face of pervasive evil. Pat answers such as: evil is necessary for the recognition of good; evil as a pedagogical tool for spiritual betterment; evil as punishment for sin, and even the free-will defense are found unsatisfactory.

In Chapter 2 we are offered an overview of treatments of the challenge of evil in analytic philosophy. Attention is given first to David Hume and his highly influential Dialogues Concerning Natural Religion (1779). For a direct and powerful attack on the free-will defense, Friesenhahn next turns to J. L. Mackie, who asserts the possibility of a world in which all persons would choose both freely and rightly. Next, Friesenhahn gives Alvin Plantinga a hearing in his (1) rebuttal of the contention that evil logically disproves theism and (2) affirmation of the free-will defense against Mackie’s challenge.

In the next section of his survey, Friesenhahn turns to the theodicies advanced by philosophers of religion John Hick (Iraenean), Eleonore Stump (Thomistic) and Marylin McCord Adams (divine suffering). Careful exposition is followed by fair evaluation. In the end, all positions are found wanting.

In Chapter 4, Friesenhahn turns to the Bible to uncover the resources for addressing evil. The biblical overview focused on the question of evil is clear, punctuated by pithy fragments of theological interpretation and stirring exhortation. We are offered interpretations of key portions in Scripture, where features such as the inherent goodness of God’s creation, the dire consequences of sin, the centrality of providence manifested in God’s ability to bring good out of evil are helpfully highlighted.

After the foray into analytic philosophy, philosophy of religion, and Scripture, Friesenhahn lays out Hans Urs von Balthasar’s theology of the Trinity, which he will use to articulate a Christian theodicy that purportedly avoids the shortcomings of the theodicies already presented.

In Balthasar’s view, the essence of the Trinity is interpersonal kenotic love. The Father generates the Son in a continual act of self-donating love, while the Son’s being consists of his incessant offering of himself, eucharistically, back to the Father. The Spirit results from these intersecting movements as the seal of perfect mutual love. The entire economy, and particularly Christ’s death and descent into hell, is for Balthasar the manifestation of the inner-Trinitarian life of love. The kenosis of the Incarnation, Cross and descent of Christ is the extension of the eternal kenosis that takes place in the immanent Trinity. In short, salvation history is the eternal drama of the Trinity acted out economically. Alert theological minds will have picked up the Moltmannian echo in these lines. But Friesenhahn is keen to stress that Balthasar, despite undeniable similarities, treads a different path than does Moltmann. Both agree that the Cross is an inner-Trinitarian event, revelatory of God’s Triune nature. However, contra Moltmann, Balthasar excludes the idea that God’s Trinitarian nature emerges historically.

One of the most striking aspects of Balthasar’s theology of the Trinity, which Friesenhahn employs as the pillar of his theodicy, is the notion that the immanent Trinity, and more specifically, the so-called “infinite distance” that exists between the divine Persons is the ground of the possibility of evil and suffering. Balthasar writes: “The distance between the Persons, within the dynamic process of the divine essence, is infinite, to such an extent that everything that unfolds on the plane of finitude can take place only within this all-embracing dynamic process.”[1]

Building on John Paul II’s description of suffering as belonging to the essence and mystery of humanity, Friesenhahn then brings Balthasar’s theology of the Trinity to argue for the instrumental value of evil and suffering. We are told that suffering, when united to Christ, acquires salvific meaning, enables participation in the redemptive suffering of Christ, and facilitates a sacramental participation in the life of the Trinity (theosis).

Friesenhahn ends his constructive section with a look at William P. Young’s immensely popular novel, The Shack, which he describes as offering a narrative theodicy that illustrates Balthasar’s thought on the Trinity as inter-personal kenotic love.

The final pages of the book are dedicated to the problem of natural evil. The author briefly surveys and rejects the natural theodicies on offer and admits that Balthasar’ thought cannot be applied to animal and natural evil, and leaves the finding of a compelling solution as the object of future theological reflection.

Some critical comments are in order at this point. The first worrying suggestion, pertaining to Balthasar’s thought, is that the ‘infinite distance’ between the Persons of the Trinity is the ground of the possibility of evil and suffering in the world. This is one of the main pillars in Friesenhahn’s theodicy. He is quick to clarify that it is the possibility of evil, not evil itself that is grounded in the divine nature. It is far from clear however how a positive distance between the divine Persons, problematic as the language of distance already is, entails the possibility of negative distance and evil. Furthermore, we learn that the finite distance between God and the world, with all the potential for negativity included, subsists within the infinite distance between Father and Son. Logically, the world, even its sinfulness, is closer to the Father than the Son. The absurdity of such reasoning is astounding.

The most worrying move that Friesenhahn makes is his sweeping domestication and instrumentalization of evil. Evil is shorn of its negativity and positively instrumentalised. Here is Friesenhahn in his own words: “Human suffering united to Christ is meaningful as grounded in the Triune God, and thus grounded, human suffering transports man beyond himself through the Son in the Spirit to the Father” (p. 141). It is not just suffering resulting from persecution that has meaning and purpose (Colossians 1:24), but suffering in general is presented as meaningful when united to Christ. Nothing is said of how exactly suffering can be united to Christ’s past and completed suffering. Furthermore, even if we grant the validity of the point, a further complication arises. If the universal experience of suffering is to acquire salvific meaning and purpose, the Cross must be universally effective in realizing redemption. In other words, universalism must be true. Otherwise, Friesenhahn is speaking merely of “evil endured” (Blocher) by followers of Christ, namely persecution. No distinction is made however between evil and suffering universally experienced, and persecution-related suffering.

In the final pages of the book, after a positive appraisal of The Shack, Friesenhahn presents an admission that, we argue, undermines his entire thesis. In referring to the impossibility of instrumentalizing certain debasing and dehumanizing forms of suffering, he says that “speaking of the victim as able to choose to make certain use of his or her suffering may well not be the most appropriate form of discourse.” (p. 162) With this concession, Friesenhahn has made it clear that the proposal he has put forward, even if found to be theologically coherent and existentially compelling, has a much more limited scope and, consequently, cannot be regarded as a solution to the problem of evil and suffering universally experienced, which is what solutions to the problem of evil are generally understood to be.


Natan Mladin

Queen’s University Belfast


[1] Hans Urs von Balthasar. Theo-Drama. Theological Dramatic Theory. The Last Act (vol. V). (San Francisco: Ignatius Press, 1998), 245.

Premiul etheology -luna Noiembrie

M-am decis să premiez lunar autorii acestui blog. Premile constau în cărți noi cu tematică creștină. Am început cu Dionis Bodiu, interesat de cinematografie, alegând cartea lui Teofan Mada, Evanghelia în versiunea Hollywood. Felicitări Dyo!dio

Book Review – Charles Miller, The Gift of the World. An Introduction to the Theology of Dumitru Staniloae

Charles Miller, The Gift of the World

Staniloae in Contemporary Scholarship

Dumitru Staniloae (1903–1993) is almost unanimously recognised as the greatest Romanian theologian of all times. Moreover, Olivier Clément and Bishop Kallistos of Diokleia have acclaimed Staniloae to be ‘certainly the greatest Orthodox theologian’ of the present time[1], while Moltmann describes him as “the most influential and creative contemporary Orthodox theologian”[2]. Finally, Rowan Williams suggests that Staniloae is ‘a major interpreter of the patristic tradition… as well as a constructive theologian of great stature’.[3]

In the centre of Staniloae’s theology stands a trilogy including the Orthodox Dogmatic Theology,[4] the Mystical Theology,[5] and the Liturgical Theology.[6] Of these, Staniloae’s Orthodox Dogmatic Theology is by far the most important, evidenced in being the first (and until now the only) book that has been translated in more than one language (entirely in German,[7] and partly in Greek, Serbian, French[8] and English[9]).Continue reading “Book Review – Charles Miller, The Gift of the World. An Introduction to the Theology of Dumitru Staniloae”

Ferenc Visky – Mic „tratat de teologie” aforistică


În timp ce pregăteam acest material mi-am dat seama că există câteva „ecrane” care mă separă de Ferenc Visky și care s-ar putea să-mi influențeze interpretarea pe care o dau cărții sale. Așadar, ca măsură de precauție pentru cititor, înșir aceste obstacole. În primul rând limba – am acces doar la o traducere. Pe urmă, mentalitatea – spiritul veacului ne influențează mentalitatea în mod cert și ne schimbă mizele. Cu siguranță, generația mea nu înțelege întru totul mentalitatea și atitudinile celor persecutați de comuniști. Ar fi apoi diferența de nivel spiritual și de asumare a suferințelor, ca să mă opresc doar la cele mai reprezentative.

Acestea fiind zise, putem purcede la o scurtă incursiune prin cartea Mierea din stâncă, un mic „tratat” de teologie aforistică. Am reținut pentru această prezentare acele teme care mi-au atras atenția prin perseverența cu care autorul revine asupra lor.


Tema care scaldă întreaga carte și care înfășoară – și de sus, și de jos – toate subtemele cărții este iubirea. În primul rând, și mai presus de orice se află iubirea lui Dumnezeu, o iubire care împresoară omul într-un chip irezistibil.

Paradigmatică pentru sensul pe care Visky îl atribuie acestei iubiri mi se pare interpretarea dată textului despre biserica din Laodiceea. În mod clasic, din mesajul adresat acestei biserici se reține ideea de căldicel și replica celebră: „dar fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”. Însă Visky atrage atenție că după această amenințare, bisericii i se spune „te iubesc!”.

Așadar, dragostea aceasta nebună poate iubi chiar și ce a vărsat, ce a scuipat. În altă parte, autorul insistă că și mânia e tot o formă a iubirii divine. Ideea subiacentă atotprezentă e că mereu există o șansă chiar și pentru cel mai ticălos dintre oameni.

Vine apoi iubirea de Dumnezeu. Visky stăruie în nenumărate rânduri că iubirea ce pornește de la om către Dumnezeu – ca răspuns la iubirea Sa – trebuie să treacă dincolo de ceea ce primim de la El (sănătate, iertare, mântuire, pace, bunuri materiale) și să se oprească numai la El.

Iubirea de oameni este văzută ca singura formă concretă de a-L iubi pe Dumnezeu.

„Dumnezeu nu poate fi iubit în mod direct. Între Cristos și noi se găsește turma, cei mici, cei sărmani, cei mizeri, cei singuri, oropsiții, orfanii. Și dacă vreau să-l iubesc pe el, nu pot evita turma.”

Continue reading “Ferenc Visky – Mic „tratat de teologie” aforistică”

Actualitatea Manuscriselor de la Marea Moartă


Cele 900 de manuscsrise scrise în ebraică, aramaică şi greacă, descoperite între 1947-1956 în 11 peşteri aflate în proximitatea localităţii Khirbet Qumran pe malul vestic al Mării Moarte, reprezintă una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea. Chiar de la descoperirea primelor manuscrise şi până la publicarea integrală a lor, s-au emis diverse teorii referitoare la posibilii autori care stau în spatele acestei colecţii extraordinare de scrieri antice. Publicate integral doar după mulţi ani de la descoperirea lor şi sub presiunea comunităţii academice internaţionale, misterul încă pluteşte asupra acestor texte şi a lumii din spatele lor. Cine sunt autorii acestor manuscrise şi care este semnificaţia lor pentru studiile biblice?


Deşi în acest moment există o majoritate covârşitoare de cercetători care, sub diverse forme şi teorii, atribuie manuscrisele esenienilor, Rachel Elior, profesor de filozofie şi mistică la „Hebrew University”, Ierusalim, a reluat recent o mai veche ipoteză, emisă de Lawrence Schiffman în 1995, şi anume cea a Saducheilor ca autori ai manuscriselor ( Cartea ei (Memory and Oblivion), care va aparea în luna aprilie la Ierusalim, susţine că esenienii nici măcar nu au existat şi că sunt sunt produsul unor teorii fictive. Este imposibil, susţine ea, ca un grup aşa numeros care a produs o aşa colecţie de scrieri, sa nu fie amintit de nici o sursă evreiască clasică sau chiar creştină timpurie.

Se poate afirma că gruparea Saducheilor se găseşte în spatele Manuscriselor de la Khirbet Qumran? Numele lor derivă probabil de la Ţadoc, preotul de pe vremea împăraţilor David şi Solomon din a cărui linie de descendenţă proveneau Marii Preoţi ai Israelului. Aşa cum bine se ştie, Saducheii erau bogaţi şi influenţi, formând elita conducatoare a societăţii evreieşti, focalizată pe Templu şi pe oraşul sfânt, Ierusalim. În contrast, multe scrieri descoperite pe malul Mării Moarte exprimă insatisfacţia cu ceea ce se întâmplă la Templu (1QS, 1QpHabacuc, CD) sau afirmă că Templul împreună cu actuala ordine preoţească vor fi înlocuite cu ceva nou, în linie cu voia lui Dumnezeu (11QT, 1QM). Chiar mai mult decât atât, unele manuscrise denotă o credinţă în îngeri (Songs of the Sabath Sacrifice) şi în viaţa veşnică (1QS, 1QH), lucruri total opuse modului în care sunt prezentaţi Saducheii în Noul Testament sau de către Iosif Flavius şi de literatura rabinică dupa anul 70 CE. Există totuşi o distincţie care trebuie facută: Schiffman susţine că această comunitate din spatele manuscriselor este formată din Saduchei dizidenţi care se opuneau ascensiunii la funcţia de Mare Preot a lui Ionatan Macabeul în anul 152 BCE. Aceasta ar explica, într-un fel, opoziţia autorilor manuscriselor faţă de politica socială şi religioasă de la Templu. De asemenea, modul în care Saducheii interpretează anumite pasaje din Mishna precum şi susţinerea lor pentru linia preoţească a lui Ţadoc, se reflectă în căteva scrieri de la Marea Moartă. Aceste asocieri rămân totuşi superficiale în comparaţie cu argumentele în favoarea esenienilor ca autori ai manuscriselor. Rămâne de văzut în ce măsura comunitatea de cercetători a „Manuscriselor de la Marea Moartă” va fi convinsă de argumentele lui Rachel Elior.

Abia acum ajungem la punctul culminant. Dupa primul impact şocant al ştirilor din media referitoare la cartea lui Rachel Elior, unii cercetători susţin că autoarea nu există în realitate( dacă există mai multe cărti atribuite lui Rachel Elior, se pare că nici un istoric nu a întâlnit-o în persoană, nu a participat la nici o întâlnire academică. Ea are doar o pagina web la „Hebrew University” din Ierusalim, o pagina dedicată în Wikipedia şi răspunde oponanţior ei pe un anumit blog. Rachel Elior este probabil un mit fabricat de jurnalişti în căutarea unei ştiri senzaţionale în ajun de Paşti, susţine Alan Smithee care crede că există mai multe dovezi pentru existenţa esenienilor decât pentru cea a lui Rachel Elior. Sau este posibil ca toate aceste comentarii sa fie doar o ironie adresată lui Rachel Elior şi a metodologiei pe care o foloseşte pentru a nega existenta esenienilor?


În ciuda acestor polemici nesfârşite, semnificaţia descoperii manuscriselor de la Marea Moarta este imensă pentru studiile biblice. Aproximativ 220 de manuscrise descoperite în peşteri sunt biblice şi conţin aproape întreg Vechiul Testament. Deşi unele dintre ele sunt în limba greacă, majoritatea sunt în ebraică şi aramaică. Până la descoperirile din 1947 de la Marea Moartă, cele trei surse ale textului Vechiului Testament erau: textele masoreţilor, Septuaginta şi Pentateuhul Samaritean. Cea mai veche copie a textelor masoreţilor este Codex Leningrad cu vocalele intacte care datează din anul 1008 C.E. Prima ediţie tipărită a textului masoretic a fost publicată la Veneţia în anul 1524-5 şi reprezită baza scripturilor evreieşti moderne. În ceea ce priveşte Septuaginta, cele mai vechi copii în limba greacă provin din sec. 3-4 C.E., la mare distanţă de momentul original al traducerii. Pentateuhul samaritean, care conţine doar primele cinci cărţi ale lui Moise a supravieţuit doar în comunităţile samaritenilor, cele mai vechi copii provenind din perioada Evului Mediu. Chiar dacă nu există diferenţe textuale majore între cele trei surse, iar copiile în ebraică sunt mult mai târzii decât copiile Septuagintei, cercetătorii biblici au ridicat mereu problema priorităţii unei surse în detrimentul celeilalte pentru a produce o traducere cât mai exactă a Vechiului Testament. În cercurile protestant-evanghelice s-a preferat textul masoreţilor pentru că, la urma urmei, scripturile evreieşti au fost scrise în ebraică şi aramaică iar scribii evrei erau recunoscuţi pentru acurateţea lor. Ce schimbări a adus, în acest context, descoperirea „Manuscriselor de la Marea Moartă” ţinând cont că avem de a face cu texte vechi, păstrate neaşteptat de bine în vase de piatră, din perioada iudaismului celui de-al doilea Templu (aprox 250 BC) ? Marea surpriză a fost că manuscrisele biblice de la Qumran confirmă, din punct de vedere textual, atât textul masoreţilor cât şi textul Septuagintei. Cazul cel mai relevant este al textului cărţii Ieremia: din cele 5 copii în ebraică descoperite în peştera 4, două copii conţin texul scurt, corespunzător versiunii Septuagintei iar alte două copii textul mai lung care reflectă versiunea masoreţilor. Textul cărţii Deuteronom, descoperit în peştera 5, reflectă paralele textuale cu toate cele trei surse, inclusiv pentateuhul samaritean, ceea ce face dificil de afirmat prioritatea unei surse în detrimentul celorlalte.


Chiar dacă printre descoperirile manuscriselor biblice de la Marea Moartă predomină cărţile Pentateuhului, situaţia în iudaismul celui de-al doilea Templu era mult mai fluidă decât ne-am putea imagina cei mai mulţi dintre noi în ceea ce priveşte variantele textuale şi cărţile autoritative ale evreilor din aceea perioadă. Descoperirea unor multiple variante textuale ale aceleaşi cărţi biblice (Isaia sau Ieremia) în aceeaşi locaţie, folosite de aceeaşi comunitate în închinare, denotă o tradiţie biblică complexă şi consistentă. Chiar mai mult, numărul mare de copii descoperite în peşterea 4 ale cărţilor Jubileele şi 1 Enoh, asociate cu eroii biblici Moise şi Enoh, demonstrează autoritatea şi popularitatea de care se bucurau aşa numitele cărţi pseudoepigrafe sau chiar apocrife (Tobit, Ben Sira) printre iudeii din iudaismul celui de-al doilea Templu.

Descoperirea „Manuscriselor de la Marea Moartă” ne obligă să păstrăm în continuare un ochi critic dar şi o undă de mister vis-a-vis de comunitatea din spatele acestor texte antice, faţă de istoria complexă şi fascinantă a iudaismului celui de-al doilea Templu cât şi faţă de tradiţiile textuale ale Scripturii înainte de 100 C.E.


Alister McGrath. C. S. Lewis. A Life. Eccentric Genius, Reluctant Prophet. London, UK: Hodder & Stoughton. 2013. xvi + 431 pages. ISBN 978-1-444-74552-8. £16.99


Queen’s University of Belfast

Let us begin with a confession. The present reviewer has not read the complete works of C. S. Lewis. He has not ploughed through the secondary literature. He has not poured over the thousands of letters annotated and published in the last few years by Walter Hooper–all these being important feats of Alister E. McGrath, the author of the most recent biography of Clive Staples Lewis. Still, the reviewer is called to fair-mindedly appraise the author’s finished work. According to which criteria and based on what standards, we may ask? In virtue of which qualifications or personal merits, we may ponder? All such questions have, of course, some satisfactory answers that can be given, pertaining either to the reviewer’s credentials or to the nature of the task of reviewing books, but questions remain. If we add to this the burden (and privilege) of being both the book’s translator into Romanian and its reviewer, the task at hand seems onerous indeed. A successful translation may result only if the translator has internalized his text. What he will deliver is at one and the same time his text and the author’s. He is both a servant of someone else’s creation, and a creator in his own right. The absorption of the text and the enfleshing of its ideas in a new idiom make fair-mindedness a quality even more difficult to display. But enough with the patting-oneself-on-the-back-lamentations.

From the outset, McGrath’s declared and daring purpose is to present a coherent narrative that integrates the many dimensions of C. S. Lewis: most famously, as author of the Chronicles of Narnia and other works of fiction (the imaginative dimension), as brother, friend, and spouse (the relational dimension), as accomplished academic (the academic dimension), and as Christian apologist (the apologetic dimension). McGrath prefers narrative coherence to a precise, but dry presentation of biographical facts. His intention is to tell the story of C. S. Lewis, focusing on some of the most important dimensions of his life and work, particularly on the development of his thought, rather than ‘documenting every aspect of Lewis’ life.’Continue reading “A TRANSLATOR REVIEWS ALISTER MCGRATH’S, C. S. LEWIS. A LIFE. ECCENTRIC GENIUS, RELUCTANT PROPHET”

Maica Domnului – Alexander Schmemann

Această cărțulie conținând puțin peste 100 de pagini cuprinde două secțiuni.

Prima secțiune, totodată și  primul capitol ( Născătoare de Dumnezeu) conținând o serie de predici rostite de părintele Schmemann la Radio Libertatea. Are un limbaj nepretențios teologic, pentru auditoriul din fosta U.R.S.S.

A doua secțiune a cărții (capitolele II-V) face parte dintr-o serie de articole scrise la reviste apusene precum Marian Studies și The University of Dayton Review.

Trebuie să recunosc că am fost oarecum decepționat când am început cartea aceasta semnată de părintele Schmemann. Eram obișnuit cu limbajul academic, sățios, în izul teologiei răsăritene a părintelui Schmemann. Am citit mai tot ce s-a publicat de Alexander Schmemann, însă nici în jurnalul lui n-am găsit acest modest limbaj teologic. Vina mea e că n-am citit prefața semnată de Paul Meyendorff, însă partea a doua a cărții mi-a răsplătit stăruința.

În prima parte a cărții Schmemann, folosind un limbaj omiletic, explică fiecare sărbătoare acordată Maicii Domnului în ritul răsăritean: Nașterea (8 Septembrie), Intrarea în Biserică (21 Noiembrie), Buna-Vestire (25 Martie), Soborul în cinstea ei ( 26 Decembrie), Acoperământul ( 1 Octombrie) și Adormirea (15 August).Continue reading “Maica Domnului – Alexander Schmemann”

Listening To The Spirit In The Text by Gordon Fee

Kindle Version; Published: 6/26/2000

ISBN: 978-0-8028-4757-7
190 Pages
     This book is a collection of previously published essays in theological journals and other places, of which only chapter eight is new. The essays are engaging and warm at times filled with personal passion. The central thesis after which the title of the book is named is the marrying of exegesis to spirituality.
     The book opens with this idea in chapter one, which in my opinion is the best in the book, if exegesis and spirituality aren’t forged together then the “ultimate aim of exegesis is lost.” The goal of exegesis is to “fashion people into genuine spirituality” says Fee, meaning that true spirituality must precede and flow from exegesis. “True spirituality” (Gk. Pneumatikos) according to Fee is “nothing more nor less than life by the Spirit.” What does this “life by the Spirit” look like? It is a life full of prayer and obedience. Fee’s discussion here of “spirituality” from the Greek word pneumatikos is a summary of his discussion in his book God’s Empowering Presence wherein an excellent exposition of this concept in the Pauline letters. He argues therefore that spirituality and exegesis must not be separated, as many are wont to do. Because true exegesis inspires spirituality, it demands that exegesis be academic and of a high standard for it inspires a Spirit-filled life.
     In chapter two Fee shares valuable comments on the writing of Biblical commentaries, something Fee knows something about since he’s written several volumes for different series. In this chapter he shares some warm moments wherein the majesty of the text spoke too powerful to comment on without being “both profane and pedestrian.” He also shares of the struggle he had in writing either to the scholar or saint. There is also great insight and implicit spiritual advice about teaching lay-Christians God’s powerful Word.

Continue reading “Listening To The Spirit In The Text by Gordon Fee”

Max Weber – Etica protestantă și spiritul capitalismului

  1. Introducere

Etica protestantă și spiritul capitalismului este de departe cea mai cunoscută și mai influentă lucrare a sociologului german Max Weber, fiind nelipsită din bibliografiile analizelor care se fac și astăzi cu privire la istoria progresului economic și social al Occcidentului. Nici un autor serios din zilele noastre nu își poate permite să o ignore în studiul său asupra civilizației vestice, chiar și atunci când el este în dezacord cu teza principală a lui Weber sau cu părți ale acesteia[1].

În cele ce urmează voi puncta câteva din ideile principale ale cărții, structurată în două secțiuni majore, Problema și Etica profesională a protestantismului ascetic, cu un accent pe cele care evidențiază influența unor doctrine importante ale protestantismului asupra ethosului capitalist, după care le voi evalua critic, în special din punct de vedere al relevanței acestora pentru zilele noastre.

Pe tot parcursul acestei recenzii referințele sunt luate din ediția cărții lui Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, scoasă de Editura Humanitas în 1993.

  1. Problema

Max Weber își propune să identifice și să descrie o relație de cauzalitate între câteva doctrine protestante de bază, în special cele ale mărturisirilor reformate care au urmat perspectiva calvinistă cu privire la relația lui Dumnezeu cu omul prin har, și ethosul capitalist, cu precădere în accentul său pe ”profesie”, privită ca o vocație căreia omul își supune pe deplin aspirațiile de viață. Dorința de câștig, urmată de un set de acțiuni motivate de aceasta, a existat dintotdeauna în om (pag.43-44); de aceea, spiritul capitalismului trebuie căutat în cu totul alți termeni, și anume, ne propune Weber, în noua etică rezultată prin ridicarea la rang de valoare prin rang a datoriei profesionale (pag.38).Continue reading “Max Weber – Etica protestantă și spiritul capitalismului”

%d bloggers like this: