Ferenc Visky – Mic „tratat de teologie” aforistică

În timp ce pregăteam acest material mi-am dat seama că există câteva „ecrane” care mă separă de Ferenc Visky și care s-ar putea să-mi influențeze interpretarea pe care o dau cărții sale. Așadar, ca măsură de precauție pentru cititor, înșir aceste obstacole. În primul rând limba – am acces doar la o traducere. Pe urmă, mentalitatea – spiritul veacului ne influențează mentalitatea în mod cert și ne schimbă mizele. Cu siguranță, generația mea nu înțelege întru totul mentalitatea și atitudinile celor persecutați de comuniști. Ar fi apoi diferența de nivel spiritual și de asumare a suferințelor, ca să mă opresc doar la cele mai reprezentative.

Acestea fiind zise, putem purcede la o scurtă incursiune prin cartea Mierea din stâncă, un mic „tratat” de teologie aforistică. Am reținut pentru această prezentare acele teme care mi-au atras atenția prin perseverența cu care autorul revine asupra lor.

Iubirea

Tema care scaldă întreaga carte și care înfășoară – și de sus, și de jos – toate subtemele cărții este iubirea. În primul rând, și mai presus de orice se află iubirea lui Dumnezeu, o iubire care împresoară omul într-un chip irezistibil.

Paradigmatică pentru sensul pe care Visky îl atribuie acestei iubiri mi se pare interpretarea dată textului despre biserica din Laodiceea. În mod clasic, din mesajul adresat acestei biserici se reține ideea de căldicel și replica celebră: „dar fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”. Însă Visky atrage atenție că după această amenințare, bisericii i se spune „te iubesc!”.

Așadar, dragostea aceasta nebună poate iubi chiar și ce a vărsat, ce a scuipat. În altă parte, autorul insistă că și mânia e tot o formă a iubirii divine. Ideea subiacentă atotprezentă e că mereu există o șansă chiar și pentru cel mai ticălos dintre oameni.

Vine apoi iubirea de Dumnezeu. Visky stăruie în nenumărate rânduri că iubirea ce pornește de la om către Dumnezeu – ca răspuns la iubirea Sa – trebuie să treacă dincolo de ceea ce primim de la El (sănătate, iertare, mântuire, pace, bunuri materiale) și să se oprească numai la El.

Iubirea de oameni este văzută ca singura formă concretă de a-L iubi pe Dumnezeu.

„Dumnezeu nu poate fi iubit în mod direct. Între Cristos și noi se găsește turma, cei mici, cei sărmani, cei mizeri, cei singuri, oropsiții, orfanii. Și dacă vreau să-l iubesc pe el, nu pot evita turma.”

Ideea apare în mai multe formulări, dar esența este aceeași, reluând, în fapt, constatarea lui Ioan care spune că nu poți pretinde că-l iubești pe Dumnezeu pe care nu-l vezi dacă-l urăști pe omul de lângă tine (fratele tău) pe care-l vezi.

Biserica

Biserica nu este o entitate facultativă, nici nu se supune capriciilor individuale de genul: nu-mi place asta, fac eu alta mai bună. Dimpotrivă, Biserica reprezintă pasajul de trecere către Dumnezeu.

„Nu există vedere a lui Dumnezeu din care să lipsească vederea bisericii, a comunității; orice altceva este fals” (09.12)

Cu toate că discută mult despre standardele din biserică și despre nevoia creșterii spirituale, Visky subliniază totodată și generozitatea bisericii, care trebuie, în ultimă instanță, să se facă purtătoarea unei iubiri precum cea a lui Cristos: „Nu putem lăsa pe nimeni pe dinafara iubirii. Căci acela care azi încă nu-l cunoaște pe Dumnezeu s-ar putea ca mâine chiar să-l cunoască.” (23.06)

Tot de această temă se leagă și obsesia lui Visky pentru unitatea Bisericii. Pentru a ilustra spiritul său transconfesional (deși își asumă clar și fără echivoc apartenența la Biserica Reformată), aș menționa faptul că citează din „frații” săi ortodocși, catolici, greco-catolici, evanghelici etc.

Adevărul

Sunt mai multe lucruri de reținut aici. Pe de o parte, adevărul trebuie căutat, râvnit, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când e inconfortabil. Dar el mai trebuie și rostit. În cartea lui Visky, adevărul apare mereu în corelație cu atitudinea omului în fața lui Dumnezeu. El îndeamnă cititorii să-i spună lui Dumnezeu absolut totul, inclusiv atunci când sunt mânioși, revoltați, răzvrătiți sau nu mai vor să creadă în Dumnezeu. Toate acestea pot și trebuie spuse lui Dumnezeu.

Există însă și un aspect comunitar al adevărului. Apare cu pregnanță ideea că biserica de azi ar trebui să fie cinstită cu defectele sale în fața lumii. Nu de alta, dar de obicei societatea știe foarte bine care sunt metehnele pe care bisericile și organizațiile eclesiale se străduiesc să le cosmetizeze. Mai mult, această onestitate poate funcționa ca factor benefic pentru relația cu societatea.

Păcatul

Ar fi o dovadă de naivitate să credem că un autor pentru care credința creștină e o chestiune de viață și de moarte ar evita – din cine știe ce bunăvoință nătângă sau generozitate la modă – subiectul păcatului. Dar Visky nu accentuează în primul rând aspectul moral, cât mai ales hăul existențial, haosul, lipsa fundamentală de sens și de reper pe care păcatul le-a abătut asupra omului.

Supralicitând, păcatul nu e grav în primul rând pentru că e înfăptuit (fiindcă toți oamenii păcătuiesc, fără excepție), ci e grav pentru că nu e mărturisit și e cocoloșit și perpetuat. Adevărul complet și eliberator din cadrul mărturisirii are ca fundament iubirea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu.

Păcătosul nu e întâi de toate omul care face o faptă rea, ci omul fără sens în viață, omul care și-a pierdut reperele interioare și care stă față în față cu absurdul, cu lipsa de noimă a existenței. Din această dezorientare esențială a ființei decurg păcatele vizibile.

Stil și atitudine

Impresia mea e că Mierea din stâncă prezintă câteva asemănări cu Patericul, dar nu pentru că ar cuprinde istorisiri din viețile unor oameni sfinți (există ocazional și astfel de relatări), ci în primul rând deoarece conține replici memorabile, aforistice și pentru că acordă o atenție aparte relației subtile dintre adevărurile Scripturii și complexitatea existenței și sufletului omenesc.

Fără-ndoială, în spatele acestor meditații se observă osatura unei teologii solide, a unei exegeze atente și a culturii pe care autorul o distilează în cugetările sale. Visky era familiarizat cu limbile biblice și adesea face uz de cunoștințele sale pentru a scoate în evidență un detaliu semnificativ.

La fel ca în pateric, există întorsături surprinzătoare de frază și de idee, accente neașteptate. De exemplu, atunci când Naaman îl întreabă pe Elisei dacă i se îngăduie să intre în templul unui zeu păgân, având în vedere că este în slujba regelui, limita pe care profetul o pune este inclusă, potrivit lui Visky, în urarea „Du-te în pace!” Pacea interioară este hotarul pe care Naaman nu trebuie să-l treacă.

Cartea Osea, ca să iau un alt exemplu, este considerată drept a doua Cântare a Cântărilor, unde se vede în primul rând durerea dragostei și pătimirea ei. În ce mă privește, n-aș fi citit niciodată Osea în această cheie de lectură.

Cu altă ocazie – și iarăși ne lovim de omniprezența dragostei – Visky observă că după ce se încheie episodul în care Ghehazi pleacă lepros (mulți am rămas cu impresia că aici e finalul și că soarta i-a fost pecetluită), într-un capitol ulterior din 2 Regi, el este prezent în fața împăratului – concluzia autorului reformat e că între timp va fi intervenit iertarea și vindecarea, altminteri n-ar fi putut sta plin de lepră în prezența unui oficial.

Grija pentru suflete a pastorului Visky ia diverse forme, dar norma este aceea că niciodată nu trebuie să-i măsurăm pe ceilalți cu măsura noastră (08.06).

Din loc în loc, Visky lasă să se întrevadă un umor subtil și sănătos. Citează, la un moment dat, o povestire despre un rabin care îl asigură pe Schwartz, un evreu din turma lui, că, deși nu știe să înoate, el nu s-ar îneca în cazul în care ar cădea în apă. Explicația e că, înainte să mori, trebuie să-ți vezi trecând prin fața ochilor toate păcatele, iar până să se întâmple acest lucru, ar ajunge barca de salvare și l-ar scoate pe Schwartz din apă. (12.09) Într-altă parte, închisoarea este numită „vilegiatura noastră penitenciară” (17.11).

Deși am citit o traducere, există indicii că, în original, cartea a fost scrisă cu migală, cu multă atenție la cursul ideilor și la cuvintele în care sunt îmbrăcate. E destul de evident (fapt confirmat ulterior în discuții) că a ridicat dificultăți de traducere și că anumite lucruri nu au putut fi surprinse întocmai. Cu toate acestea, traducerea e cursivă și sună bine.

Titlul cărții este, dacă te gândești mai bine, straniu. Ce să caute mierea în stâncă? Iar dacă tot se află acolo, cum s-o scoți? Păi, spune autorul, folosește-ți imaginația, gândește! Și, în plus, nu refuza mierea doar pentru că e într-un loc murdar sau impropriu!

În final, am decis să citez pur și simplu câteva afirmații cu aspect de aforism, dar care, pentru o interpretare legitimă, trebuie văzute în contextul lor.

„Există o lege în viața omului credincios: Dumnezeu ne-a așezat acolo unde a voit El. Și trebuie să stăm acolo unde ne-a așezat” (29.01)

„Ochelarii credinciosului sunt plânsul, el vede mai departe printre lacrimi” (06.04) și „Plânsul este cel mai bărbătesc lucru din lume.” (13.12)

„Când Dumnezeu ne cheamă, atunci ne cheamă și sfânta tradiție. Noi nu suntem cei dintâi în credință.” (10.05)

„De la El, până și lipsa e o binecuvântare, o milostenie” și „Își ascunde urmele, ca să nu caut urmele, ci pe El însuși” (30-31.05)

„Cărarea îngustă a credinței trece printre două prăpăstii pe pământul acesta, în prezentul efemer: dintr-o parte o amenință necredința, din cealaltă hăul adorării rupte de viață.” (29.07)

„Compromisul își urmărește propriile interese, flexibilitatea [izvorâtă din dragoste] pe ale celuilalt om. Flexibilitatea absolută este moartea.” (03.08)

„Surzenia nu e atunci când nu aud ce spune Dumnezeu, ci când aud altfel decât spune.” (07.09)

„În păcat, ne pierdem consecvența gândirii.” (06.09)

„Ne place să alegem calea mai ieftină, creștinismul ieftin, mântuirea ieftină, credința reformată la preț redus. Dar să nu ne fie ușor! Să ne fie foarte greu, cât mai greu!” (28.08)

„Nu poate fi nimic adorat ca idol fără ca acela să te preschimbe după propria-i formă.” (31.08)

Advertisement