Cartea este rezultatul muncii de doisprezece ani a autorului. Acesta pleacă de la convingerea că asemenea felului în care revelarea lui Dumnezeu în natură are loc treptat, la fel și revelația specială s-a petrecut succesiv, urmând anumite etape. Studiul doctrinelor esențiale nu poate avea loc doar prin analizarea contextului textual al pasajelor importante ci obligatoriu și prin analiza contextului istoric pe care afirmația în sine îl reprezintă. Uneori acest lucru nu este ușor din pricina procesului de reeditare al textelor, dar și datorită faptului că anumite pasaje din aceeași perioadă pot reprezenta stadii „retrograde” sau „progresiste” ale gândirii religioase.
Cartea urmărește trei mari etape ale dezvoltării gândirii religioase iudeo-creștine, perioade enumerate în titlul lucrării.
Iahvismul începe odată cu ebraismul, sau o dată cu Moise și cu unificarea triburilor într-un popor, odată cu Exodul. Yahve, probabil un zeu tribal inițial, poate zeul tribului lui Iosif, ajunge zeul națiunii dar nu în sens monoteist pur ci inițial în mod monolatric sau henoteist. Acest aspect este reliefat în cele două forme ale primei porunci „Nu veți avea alți dumnezei afară de Mine” și „Nu sunt alți dumnezei afară de Mine”, cât și în recunoașterea aparentă de către Iahve a zeităților altor popoare și a domeniilor stăpânite de popoarele supuse acestora (Num. 21:29; 1Reg. 11:33; Ier. 48:46). Yahve este inițial un zeu național, zonal și războinic (Num. 10:35-36) dar și un zeu cu caracter etic care a eliberat poporul Său opresat în Egipt și le-a dat Legea. În acest stadiu Yahve este un zeu capricios care uneori pedepsește inexplicabil poporul sau indivizii (2Sam. 6:6-7; 2Sam. 24:1 și 1Cron. 21:1) și este un Dumnezeu ale cărui obiective și interese se confundă cu acelea ale poporului Său. În ce privește eshatologia premozaică aceasta este una pur individuală și avea de-a face cu „cultul strămoșilor”, comun și celorlalte popoare. Decedatul își continua existența într-o formă spirituală, având puteri supranaturale bune sau rele, locuind în mormânt sau în proximitatea acestuia. Era considerat parte a familiei și existau ritualuri prin care vii îngrijeau de „morții vii” (terafimii sunt chipuri ale strămoșilor, ulterior devenind reprezentări ale lui Yahve; obiceiuri primitive ale doliului precum legea leviratului care avea de-a face cu obligativitatea fiului mai mare de a îngriji de strămoșii răposați; mormântul familiei etc…). Odată cu instauraera iahvismului acest tip de eshatologie este anulată, se trece la perspectiva monistă, iar locasurile individuale, familiale ale morților se contopesc în Șeol-ul națiunii, iar mai târziu al lumii întregi, urmându-se traseul familial-național-universal. Cei care ajung în Șeol nu au conștiență de sine fiind anihilați și sunt la acest stadiu dincolo de zona de influența a lui Yahve. Aceste două perspective cea păgână dihotomică și cea monistă yahvistă vor conviețui împreună de-a lungul secolelorsuferind modificări de-a lungul timpului. Autorul consideră că această amputare provocată de yahvism era necesară creării unei eshatologii corecte, cea păgână fiind total străină de existența lui Dumnezeu și astfel non-morală.
Monoteismul pur este instaurat prin profeți începând cu secolul al optulea. Aceștia subliniază caracterul condiționat etic al relației lui Iahve cu poporul său, conducând încet înspre un monoteism universal care se va instaura cu ajutorul Exilului. Distrugerea statului evreu a dus paradoxal la salvarea si evoluția religiei acestuia. Dumnezeu devine prin intermediul profeților Domn al tuturor popoarelor, influența lui extinzându-se până în Șeol. Exilul cauzează o mai mare aplecare către individ, ducând la dezvoltarea eshatologiei individuale, pornind de la problema retribuției. Impărăția lui Dumnezeu care până atunci avea conotații strict de veacul de acum, alunecă înspre eshaton, devine Împărăția Mesianică. Eshatologia individuală dezvoltată în sensul nemuririi sufletului se va contopi cu asteptarea mesianică în doctrina învierii morților. Învierea este eficace în raport cu anumite categorii speciale, cei drepți din cadrul poporului (Is. 23:1-19), mai apoi martirii și apostații din popor (Dan. 12:1-2). Ceilalți rămân în Șeol, Șeol care este înțeles în paralel în două feluri: ca loc al inconștienței personale și mai apoi ca loc al separării unor suflete conștiente de Dumnezeu. Au existat categorii care au refuzat să urmeze acest proces din cadrul iudaismului păstrând concepții din perioada ebraistă, vorbim binențeles despre Saduchei.
Eshatologia literaturii apocaliptice și apocrife din perioada intertestamentară va duce lucrurile mai departe. Impărăția mesianică veșnică și terestră, devine după secolul al doilea temporară, iar odată cu finalizarea ei începea adevărata Împărăție care nu mai este asociată cu acest pământ. Aici iudaismul se scindează în două: iudaismul fariseic legalis, rabinic, mai târziu talmudic și iudaismul apocaliptic. Iudaismul apocaliptic va deveni părintele creștinismului.
Biserica creștină este cea căreia i se datorează păstrarea scrierilor apocaliptice și apocrife iudaice. Adeziunea creștină față de acest tip de literatură a dus la repudierea lor irevocabilă în spațiul iudaic. Creștinismul va dezvolta acest tip de eshatologie ducând ideea de mântuire dincolo de registrul național iudaic. Adevărata împărăție începe pe pământ dar se împlinește în cer. În scierile Noului Testament se regăsesc urme ale mentalităților iudaice vechi, dar ele nu reprezintă esențialul, trunchiul doctrinar care a cristalizat învățătura creștină.
Anselm
etheology - Books, Stuff & Coffee 