Adevărul este că mă simt obligat să îl citesc pe Ehrman tocmai pentru că nu îi împărtășesc convingerile fundamentale. Tot adevărat este că îmi place onestitatea sa. Omul a ales să își asume propriile concluzii și să schimbe tabăra. În mijlocul atâtor oportuniști, parveniți și impostori care mișună prin mediul religios, nu ai cum să nu apreciezi onestitatea lui Bart. Nici inteligența și acribia lui nu e de lepădat și nici umorul. Una peste alta, sincer vorbind, am învățat multe de la el…
Ce linie argumentativă urmează în această carte?
Există o progresie în textul biblic referitoare la greutatea afirmațiilor care se fac în raport cu Isus. Ea are de-a face cu axa timpului. La sinoptici Isus este Mesia, dar nu Dumnezeu; la Pavel este o ființă angelică; la Ioan este ipostas…
Acest proces al divinizării lui Isus are loc în aceeași perioadă în care împăratul roman era divinizat (Cezar August). Era deci o competiție și era un proces cunoscut în epocă. De fapt August și Isus sunt singurele personaje istorice care au purtat efectiv titlul de “Fiu al lui Dumnezeu” (ceilalti erau numiti fii ai unui anume zeu…) .Existau trei modalități de divinizare sau de justificare a divinității unei persoane. Persoana în cauză a fost un zeu care a devenit om întrupându-se; era fiul/fiica unui zeu/zeițe care a conceput un semizeu prin relații intime cu o ființă umană; omul care a fost primit, în virtutea unor merite deosebite, în lumea zeilor.
Pentru a duce paralelismul dintre iudaism/creștinism și lumea păgână la concluziile dorite, Bart încearcă în primul rând să dilueze ideea de monoteism iudaic, arătând că și în iudaism, precum în păgânism granița dintre muritori și zeu nu era chiar atat de impenetrabilă precum am crede. Monoteismul a fost inițial henoteism; există mai apoi ființe angelice care se „întrupează” (Gen. 6, etc.), ființe umane care sunt divinizate (Enoh, Moise); utilizarea titlurilor divine este posibilă și în raport cu ființe create, fie că vb de îngeri (Ingerul Domnului și nu numai) sau oameni (Moise este Dumnezeu pentru faraon; regii care sunt considerați divini!); existau în iudaismul intertestamentar speculaţii legate de Fiul Omului ca fiind o “a doua putere”, se specula în legătură cu Înţelepciunea si Cuvântul ca ipostasuri… etc.
Odată așezat acest cadru general, Ehrman scrie varianta sa a istoriei lui Isus. Doi, trei ucenici au halucinații cu Isus. Concluzia lor este ca Isus e viu. Viața după moarte nu poate fi gândită de iudeul începutului primului secol decât în virtutea învierii trupului, deci Isus este viu pentru că a înviat din morți. Dar dacă a înviat unde este? Răspunsul este că a fost luat la ceruri. Cristologia începe cu credința în învierea lui Isus din morți și glorificarea Sa. Acesta a fost prima etapă. Isus este divin, devine divin pentru că este înviat și înalțat la ceruri. Este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Fiul omului… Mai apoi s-a coborat în jos pe axa timpului. Este divin și începând cu momentul botezului Său (Marcu), adică în virtutea misiunii Sale, sau cu momentul nașterii (Matei și Luca). Aceasta este cristologia de jos sau a glorificării cum o numește Ehrman. Urmează cristologia de tranzitie, sau ariana. Aceasta este cristologia lui Pavel în accepțiunea lui Bart. Isus este Ingerul Domnului, care asumându-și rolul de mântuitor capată o cinste mai mare decât înainte. Procesul, în spatiul textului biblic, este finalizat prin scrierile ioanine – cristologia de sus. Isus este ipostas divin consubstanțial, coetern, coegal cu Tatăl, iar docetiștii care vor să împingă lucrurile mai departe sunt anatemizati. Ceea ce urmează până la Niceea este bătalia dintre cele trei tipuri de cristologie regăsite în text. Învinge cristologia ioanină iar ceilalti intră în categoria “lost christianities”.
Cele trei tipuri de cristologie urmează cele trei căi de deificare posibile în păgânism și în iudaism. Batalia dintre împărat și Isus pentru titlul de Fiu al lui Dumnezeu este câștigată de Isus, lucru evident în convertirea lui Constantin cel Mare.
Anselm
etheology - Books, Stuff & Coffee 